Imi pare ca talentele noastre 'actoricesti' sunt intotdeauna mai convingatoare decat pururile adevaruri. Nu ca ceea ce s-ar numi 'cuvant' ar fi ceva ce pretuim. E doar imperceptibila senzatie ca trebuie sa 'spunem'inainte de 'a face'ceva. Nu ca marile ferciri nu ar exista, dar cu siguranta palierele lor inalte nu exista decat prea putin in mugurii zilelor. Cred cu tarie, acum, mai mult ca niciodata, ca asa zisa 'moralitate' si impenetrabila bunatate sufleteasca sunt la fel de fragile ca si lunile nesigure ale anotimpurilor reci mai ales. In toata neputinta noastra de a deslusi capacitatea de a spune sau de a scrie, sau de a nu putea spune/scrie, ma gandesc ca oricat am incerca sa potrivim mufele creierilor in orificiile timpului nu vom reusi decat in masura in care ajungem la aproape imposibilul echilibru.
De aici si cruda si batrana tragedie. E imposibil cu adevarat, nu doar 'aproape'. Ma inclin cu admiratie si cu cea mai adanca sinceritate in fata celor care (cica, sau nu stiu) reusesc asta de ceva timp incoace.
Ca N.B.:nu exista lamentare mai grava decat neputinta de a scrie/spune ceva. Continui sa ma dezamagesc.
Cum ar spune triumfator Caragiale:'Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire (...)dupa lupte seculare care au durat aproape 30 de ani (...)' O sa inlocuiesc cu 'industria echilibrului'.